Gabriel Baicu
Unii Creștini au fost
învățați să fugă de filozofie tocmai pentru că filozofia le poate
deschide mințile și instituțiile bisericești nu au nevoie de oameni
care să pună întrebări la care ele să nu poată să răspundă. Cultura,
știința și educația sunt privite ca și factori de risc, ele nu
creează supuși perfecți, ci potențiali tulburători ai unei liniști
impuse prin mijloace de manipulare mentală. Acești tulburători pun
totdeauna în discuție granițele în interiorul cărora sunt ținute în
lesă gândurile oamenilor. Se consideră că omul are nevoie de un
element antagonic, cu care să intre într-o dialectică particulară,
singura care poate să îi permită să se autodepășească sau altfel
el trebuie să dispară. Dumnezeu este, în mod greșit, prezentat ca
fiind opusul omului, Cel care trebuie să îl facă pe om mai bun, prin
mijloace de constrângere și prin amenințarea cu iadul. Omul se află
în fața unei dileme: ori devine sfânt ori se chinuie în iad, a treia
alternativă nu există. Este însă o dilemă falsă, căci dualismul
dintre Dumnezeu și om a fost rezolvat de El. Instituțiile
bisericești cred că numai sub amenințarea cu pedeapsa iadului omul
se poate trezi din beția sa existențială și numai așa el se poate
ține pe sine însuși în frâu. Este fals, frica de un Stăpân puternic
generează corupție și psihoză. Frica de moarte poate fi începutul
înțelepciunii dar ne raportează eronat la viața veșnică. Ioan
Botezătorul îi descuraja pe aceia care doreau să fugă de mânia
viitoare. (Luca 3; 7) Doar convingerile personale bazate pe
experiența personală au potențialul de a ne pregăti pentru mântuire.
Credința oarbă este soră cu credulitatea și cea din urmă este
materialul de bază din care își croiesc funcționarii bisericești
drumurile lor.
Dumnezeu, a cărui
imagine a fost modelată după chipul omului, a devenit o negare a
omului natural. Om natural, om spiritual, alte două laturi ale
dualismului Creștin. Dumnezeu a rezolvat problema prin aceea că
transformă oamenii naturali în oameni spirituali, prin nașterea din
nou. Instituțiile bisericești mențin cu perseverență dualismul
Dumnezeu, om, cu toate că El a rezolvat acest dualism. Ele
deși propovăduiesc principiul că Dumnezeu s-a făcut pe Sine om,
totuși în practica instituțională între cele două elemente s-a
instituit o formă de opoziție, de conflict latent și permanent, care
derutează pe cei credincioși. Dacă nu facem ceea ce ne cere Dumnezeu
vom fi pedepsiți și vom fi chinuiți și torturați pentru veșnicie.
Dumnezeu și omul se află pe poziții opuse și asupra omului planează
o condamnare care poate fi anulată doar printr-un decret de
grațiere, dat de Dumnezeu. Oricât de multă străduință ar depune omul
totuși prin puterile proprii nu poate ajunge la înălțimea
standardelor Lui. Dumnezeu este sfânt și omul este păcătos, El este
perfect și omul este imperfect, El este demn de a fi glorificat și
omul este menit de a fi blamat și sacrificat. Acest dualism este
unul fals. Dumnezeu este o etapă superioară a omului natural, El nu
reprezintă condamnarea lui. Omul spiritual se naște din Duhul Sfânt
și din omul natural și fără omul natural această naștere nu ar fi
posibilă. Nașterea din nou este pentru aceia care vor o viață nouă
și nu se mulțumesc cu nivelul natural la care se află, dar nivelul
lor nu este unul detestabil sau lipsit de valoare.
Faptul că nu toți cei
care sunt chemați sunt și aleși mărturisește despre demnitatea
omului. În fond, numai cei aleși au valențele necesare care îi
recomandă pentru mântuire. Prin urmare, există chiar în om motivul
acestei alegeri, care îi separă pe oameni între ei și îi face pe
unii să meargă pe Calea mântuirii, iar pe alții să parcurgă un alt
drum. Libertatea de alegere, care este în om, îi dă acestuia deplină
valoare și demnitate, căci natura umană este capabilă să îl aleagă
și să îl urmeze pe Dumnezeu. Dacă nimic bun nu locuiește în om, cum
ne spune apostolul Pavel, afirmație cu care personal nu sunt de
acord, atunci cum se face că unii oamenii sunt capabili să răspundă
chemării lui Dumnezeu și să meargă pe urmele lui Isus (Iisus)? Nu
cumva chiar această opțiune le conferă valoare? Eu consider că da.
Mai există desigur o opțiune. De fapt, nu noi l-am ales pe Dumnezeu,
ci El ne-a ales pe noi, dar și în acest caz răspunsul pozitiv al
omului îl recomandă pe acesta ca pe un candidat la îndumnezeire, la
a fi un partener a lui Dumnezeu, de vreme ce omul este capabil să
perceapă și să înțeleagă principiile și cerințele Lui. Dumnezeu este
și în noi, în adâncurile noastre, atâta timp cât suntem capabili ca
să îl identificăm și să îl regăsim pe El în noi. Dacă Dumnezeu ar fi
doar în afara noastră, nu și în noi, atunci El ar plana asupra
noastră ca o veșnică amenințare și condamnare la perfecțiune, la o
perfecțiune exterioară și străină omului una care ar semăna revoltă
din substratul naturii noastre umane. Orice ființă se revoltă
împotriva a ceea ce este contrar naturii sale, dar Dumnezeu este cea
mai înaltă aspirație la care poate ajunge omul, nemurirea clipei sau
poate perspectiva din care se poate vedea culmile eternității.
Pe de altă parte,
Dumnezeu a fost transformat într-o ”armă” teribilă, o sperietoare
groaznică, opusul omului, care veghează asupra lui și care este gata
să îi ceară socoteală pentru tot ceea ce face. Dumnezeu, care este o
putere incomensurabilă, în exigența Sa maximă, derivată din
standardele Sale, extrem de înalte, are în fața Sa un om muritor, cu
multe slăbiciuni și vulnerabilității. Omul, condus de instinctele
sale naturale, acela de procreare și acela de supraviețuire se
trezește mereu, în fața lui Dumnezeu ca fiind o ființă neîmplinită
și incompletă, mereu vinovată pentru existența sa și care trebuie să
își ceară iertare la fiecare pas. În realitate, aceasta este o
atitudine greșită. Omul nu poate fi făcut răspunzător pentru
condiția sa și asimilarea automată a întregii umanități cu Adam nu
se poate face, atâta vreme cât nu se poate face nici asimilarea
automată a întregii umanități cu Isus (Iisus). Este nevoie de
decizia personală a fiecărui individ.
Față în față,
Dumnezeu și omul primul extrem de puternic și cel de al doilea cu
slăbiciuni, nu poate exista decât o singură rezoluție, Cel puternic
să îl anihileze pe cel mai slab. Fie, Cel puternic, îl va face pe
cel mai slab să i se supună în totalitate, să rămână doar o formă pe
care Cel puternic să o umple cu propriul Său conținut, sau Cel
puternic îl va nimici pur și simplu pe cel slab și chiar mai mult îl
va pedepsi pentru nesupunerea sa, torturându-l pentru veșnicie. Pus
în fața lui Dumnezeu, omul este condamnat prin însăși prezența sa în
fața Lui, căci nu poate nici un om să îl vadă pe Dumnezeu și să
trăiască. (Exodul 33; 20) Desigur , acest text este contrazis de
Isus (Iisus), care spune că cine l-a văzut pe El l-a văzut pe Tatăl.
(Ioan 14; 9) Prin Isus (Iisus), omul îl poate vedea pe Dumnezeu și
să trăiască.
Dumnezeu cu forța Sa fără margini va avea în fața Lui, totdeauna, un
om îndoielnic și cercetător, un om incomod care consideră că este
dreptul său să gândească. Chiar dacă se va curăța de alta păcate
omul va rămâne totdeauna vinovat de păcatul de a gândi, căci un om
care renunță la a mai gândi renunță la a mai fi om. Apostolul Pavel
ne recomandă să facem ”roabe” chiar și gândurile noastre ascultării
de Hristos, dar aceasta este o ”robie” atât de înaltă încât poate că
nici un om nu o poate atinge cu adevărat. (2 Corinteni 10; 5) De
fapt, Isus (Iisus) ne cheamă la libertate și nu la robie,
libertate care se dobândește prin cunoașterea adevărului, adică prin
cunoaștere. (Ioan 8; 32) Cunoașterea este calea libertății și
dușmanul autoritarismului instituțional bisericesc. Chiar și viața
veșnică stă în cunoașterea lui Dumnezeu, adică în cunoaștere. (Ioan
17; 3) Atunci de ce cunoașterea universului, adică cunoașterea
lucrărilor lui Dumnezeu este blamată de unii funcționari
bisericești? Pe de o parte, cunoașterea lui Dumnezeu este
scopul mântuirii și, pe de altă parte, cunoașterea științifică,
adică cunoașterea lucrărilor lui Dumnezeu, este descurajată de unii
funcționari bisericești. Este un paradox, care este rezultatul
falsului dualism dintre Dumnezeu și om.
Chiar și în temnițele
cele mai grele, omul rămânea totuși cu gândurile sale și ceea ce nu
i se putea nicicum lua, nici prin cele mai aprige torturi, era
propria sa reflexie interioară. ”Arma” religiei este cea mai
perfecționată armă care s-a inventat vreodată, ea pătrunde adânc în
ființa umană, nu o omoară dar o transformă într-o mașină perfectă,
care poate apoi să fie folosită cu diverse misiuni. Instituțiile
bisericești au avut tendința de a transforma religia într-o
modalitate perfectă de dominare a oamenilor, dar Isus (Iisus) nu a
avut această intenție atunci când a dat omenirii învățătura Sa și
dualismul Dumnezeu, om a fost rezolvat în ființa Sa. Isus (Iisus) nu
a arăta către instituția religioasă evreiască, ci către Tatăl
Ceresc, El nu a propovăduit doctrina evreiască, ci l-a propovăduit
pe Tatăl, arătând oamenilor pe Tatăl, în propria Sa Ființă. Isus
(Iisus) nu a venit să judece lumea sau să o condamne, ci a venit să
o mântuiască. (Ioan 12; 47) De s-a creat acest fals dualism, în care
Dumnezeu este prezentat ca o Ființă menită să îi condamne pe oameni?
La umbra acestui dualism instituțiile bisericești își realizează
scopurile lor instituționale, în mod nestingherit. Ele au nevoie de
un Dumnezeu puternic și autoritar, care să le garanteze propria lor
autoritate. În fond, păcatele împotriva Bisericii instituționale
erau socotite păcate împotriva lui Dumnezeu.
Dumnezeu are două
soluții pentru a anula dualismul dintre El și om. În primul rând,
față de aceea care nu îl acceptă pe El în viața lor, Dumnezeu are o
atitudine de respect. Nu se amestecă în existența lor omenească și
îi lasă liberi să își croiască propriul lor destin. Dumnezeu nu îi
condamnă pentru alegerea lor, nu îi pedepsește, pentru că dacă ar
face acest lucru, atunci ar anula principiul libertății de alegere.
Dumnezeu nu cere înapoi darul vieții de la oamenii, pentru că nici
un dar nu poate fi cerut înapoi. Ei au libertatea de a face ce
doresc cu acest dar, numai că plata păcatului este moartea. Nu este
vorba despre moartea ca o pedeapsă, ci despre moartea care este o
consecință firească a finitudinii umane. Orice om muritor va muri o
dată însă aceia care s-au deschis lui Dumnezeu vor trăi veșnic. Cei
ce mor își sfârșesc zilele în mod firesc, dar cei ce trăiesc veșnic
dobândesc acest lucru, în mod supranatural. Cineva ar putea întreba:
dacă tot mor cei păcătoși de ce mai înviază pentru judecată, dacă
oricum, după judecată, vor muri din nou? Probabil pentru a se face o
demonstrație. Ce fel de demonstrație și în fața cui? Dumnezeu și
omul sunt părțile unei mari demonstrații, în care sunt în joc mize
pe care un om le poate doar intui. Ce nevoie are Dumnezeu de dovezi,
pentru a își susține punctele Sale de vedere? El este nemuritor și
nimeni nu poate schima acest lucru. Dumnezeu nu poate muri, nu poate
fi omorât, nu poate fi înfrânt. Ce nevoie are Dumnezeu să își
demonstreze caracterul Său, dându-l pe Fiul Său să fie omorât pe
cruce? Nu este limpede, pentru oricine îl cunoaște, de exemplu
pentru îngeri, că Dumnezeu este dragoste? Se pare că nu este chiar
așa de evident. Era nevoie ca El să își sacrifice propriul Său Fiu,
pe Isus (Iisus) pentru a convinge tot universul că Dumnezeu este
dragoste.
În al doilea rând,
pentru a învinge inevitabilul dualism dintre El și om este, Dumnezeu
s-a transformat într-un om. Nu mai poate să existe nici o opoziție
între Dumnezeu și om, atunci când cei doi devin o singură ființă,
atunci când Dumnezeu și omul nu mai sunt doi, ci sunt într-o unitate
perfectă între ei. Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu și Fiul
omului, dar nu numai El, ci toți aceia în care locuiește El. El este
doar Cel dintâi dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29) Isus (Iisus)
și Tatăl sunt una și aceasta înseamnă de fapt anularea dualismului
dintre Dumnezeu și om, ei nu mai sunt în opoziție, două forțe
contrarii una celeilalte. Acesta este adevăratul Creștinism, care nu
este promovat de instituțiile bisericești. Atunci când sunt separați
unul de celălalt Dumnezeu și omul sunt străini unul de celălalt.
Tatăl nu îi pedepsește pe aceia care nu sunt ai Lui, dar nici nu
intervine în viețile lor. Așa se explică existența răului din lume.
Dumnezeu nu intervine în viața noastră decât atunci când îi cerem
noi să o facă. Desigur, această soluție este valabilă numai în
N.T. În V.T. numai prorocii erau pe placul lui Dumnezeu, căci numai
în ei locuia Duhul Său cel Sfânt. Numai ei erau în unitate cu
Dumnezeu și oricine nu era în unitate cu El, era într-o opoziție
ireconciliabilă cu El. În N.T. Dumnezeu nu consideră pe oameni
dușmanii Lui, doar pentru ei nu îl cunosc pe El, nu îi sabotează și
nu îi împiedică să urmeze planurile lor. Așa se explică cum, cel
puțin pentru un timp, cei răi își pot urma nestingherit drumul lor.
În V.T. Dumnezeu se opunea direct celor care călcau legile Lui și îi
pedepsea pe aceia sau acelea care încălcau legile lui, câteodată cu
moartea. Dumnezeu și omul erau într-o relație specială, El era
prietenul oamenilor dar și dușmanul sau executorul lor. Ori făceau
ce le cerea El ori erau pedepsiți. Pentru greșelile mai mici puteau
să fie iertați, dacă aduceau sacrificiile cerute. Acest dualism nu a
dus la nimic bun și perpetuarea Lui de către Bisericile
instituționale este o atitudine nejustificată. În urma acestui
dualism poporul evreu s-a răsculat frecvent împotriva lui Dumnezeu
și au răstignit până la urmă pe Fiul Său.
Dumnezeu și omul pot
conviețui împreună într-o singură Ființă, Dumnezeu-omul. Dacă nu
sunt uniți într-o singură Ființă, Dumnezeu și omul sunt opuși unul
celuilalt, se confruntă unul cu celălalt, căci Duhul și firea
pământească sunt potrivnici unul celuilalt. (Galateni 5; 17)
Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu și prin
credința noastră în Isus (Iisus), dar numai atunci când Dumnezeu
locuiește în noi, devenim, dumnezei, căci așa cum spunea Isus
(Iisus) și cum scrie Biblia noi suntem dumnezei, aș spune eu
potențiali dumnezei, adică avem vocația de a deveni dumnezei. (Ioan
10; 34) Dumnezeu se împlinește pe Sine în om, Dumnezeu se
îmbogățește cu omul, oamenii devin vocea lui Dumnezeu. Părerea
conform căreia Dumnezeu nu are nevoie de om este total greșită.
Dumnezeu este autosuficient și nu are nevoie de nimic în afara Sa.
Nu este deloc așa. Dumnezeu are nevoie de om deoarece are nevoie de
cineva asupra căruia să își reverse dragostea Sa. Cum ar putea să
fie Dumnezeu dragoste, dacă nu ar avea cui să dăruiască această
dragoste? Dumnezeu îl avea pe Isus (Iisus), căruia să îi dăruiască
dragostea, adică pe El însuși, dar nu a fost de ajuns. El și-a dorit
fii și fiice, milioane, cărora să le arate dragoste, o dragoste în
afara Lui, nu doar în interiorul Trinității. Dacă anulăm nevoia de a
iubi a lui Dumnezeu, atunci totodată eliminăm și sensul relației
dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu are nevoie de comunicare, cu o
ființă care să îl poată înțelege, adică cu omul. Dumnezeu are nevoie
de o relație personală cu omul, El are nevoie de noi, tot atât de
mult cât avem și noi nevoie de El.
